Idee pentru ghiveci

Am achizitionat recent de la un supermarket o floare care mi-a placut enorm. Am avut de ales dintr-o multitudine de culori (variind de la galben la verde) si am vrut sa impartasesc si cu voi bucuria. Ce mi-a placut - faptul ca ghiveciul poate fi reutilizat, cu orice alta floare. Priviti:

Credinta sau superstitie

     Eu cred ca desi s-a discutat mult si intens, inca nu s-a discutat destul despre catehizarea oamenilor. Nu vreau, fireste sa arat cu degetul spre nimeni, insa nu pot sa nu observ an de an atatea intamplari, atatia oameni care sunt in Biserica, si sa nu-mi pun intrebari.

De ce imi pun intrebari? Nu inteleg inca, poate pentru ca sunt obisnuita sa judec, mai ales pe aproapele, pentru ca sunt obisnuita sa cantaresc tehnic si practic si sa trec prin filtrul ratiunii, al legilor fizice si chimice, cam tot ce vad.

Observ o tendinta extraordinara a populatiei laice majoritare de a arunca cu rosii in orele de religie din programa scolara. Unii spun si sustin ca nu trebuie studiata religia, ca si cum am putea arunca la cos atatea milenii de gandire si credinta, ca si cum am putea sterge din istorie tot ce a insemnat religia. Ca si cum Hristos n-a venit niciodata.

 Prea des se uita faptul ca parintele geneticii, Gregor Mendel a fost un calugar. Sau ca sistemul de justitie are bazele in dreptul canonic. Sau ca in arta primele si cele mai frumoase opere au fost reprezentari religioase. Se uita de aportul adus in istoria muzicii de muzica bizantina, de muzica psaltica. Se uita de faptul ca in tara noastra primele tiparituri au fost cartile noastre de capatai: Bibliile. Ca punctele de plecare in raspandirea culturalizarii au fost tot in Biserica. Sau faptul ca multi dintre marii nostri scriitori au invatat sa citeasca pe Ceaslov sau pe Psaltire....

Cat de goala ar fi astazi cultura fara scrierile atator parinti din care doar in treacat amintesc de Sfantul Ioan Gura de Aur, de cele ale Sfantului Teofan Zavoratul, Nicodim Aghioratul, si ale atator alti intelepti.

Cum am putea deci sa stergem tot si sa ne intoarcem  in ceea ce unii spun „comuna primitiva”? Cam cum ar arata o astfel de istorie, direct din comuna primitiva, in stadiul actual?

Nu spun ca tot ce s-a intamplat in istorie a fost bun. Spun ca trebuie sa invatam din lucrurile bune. Ori religia a fost un lucru bun, indiferent de cine sustine altceva.

Pana la urma valorile promovate de Biserica sunt etice si morale. De ce atunci atata impotrivire? Pentru ca obliga?

Cred ca mai degraba e o superstitie, o nestiinta vis-a-vis de religie si de credinta. Am observat ca marea majoritate a celor care se opun catehizarii copiilor sunt oameni care nu stiu nimic despre credinta in care s-au nascut, sunt oameni care se declara pana la urma chiar ortodocsi, care merg si privesc in Biserica de parca ar veni in control sanitar, sa observe niste microbi aflati sub microscop. Apar fel de fel de „probleme”: de ce nu exista lingurita de impartasanie de unica folosinta, de ce apa in cristelnita nu e dezinfectata cu nu stiu ce... si tot asa mai departe.

Diseaca fiecare gest si nu m-ar mira sa ceara preotilor sa-si puna si manusi chirugicale cand oficiaza Sfanta Taina a Botezului ori a Cununiei...

Si mai mult decat acestia, ma zdruncina cei care nu stiu nimic aproape despre Hristos, habar nu au ce a spus si a facut, nu mare lucru in tot cazul. Dar se arunca si se imping si innebunesc la propriu cand sunt cu bidoane in mana sa ia Aghiazma mare. Sau cand la rand la inchinat la sfinte moaste se imbrancesc, ar fi in stare sa striveasca intreaga adunare, doar ca ei sa ajunga mai repede. Prinvindu-i imi amintesc de cozile de pe timpurile dinainte de revolutie, cand tot cei ca acestia tipau in spatele cozii: „Dati numai cate un kilogram sa ajunga la toata lumea !” Aproape ii auzi astazi spunand la fel. Daca o femeie gravida in cateva luni, cand sarcina inca nu e atat de evidenta, ar vrea sa intre in fata la inchinat, acestia ar fi in stare s-o linseze. (Sau in loc de femeia gravida putem vorbi de cineva bolnav cronic, sau operat de curand.) Dar nu, acesti crestini in cautare de scamatori si de minuni la tonomatul de comanda, vor fi primii care vor tipa. Si iarasi aceste scene imi amintesc de cei care strigau tare „Rastigneste-L, rastigneste-L”.... Pentru ca vor sa ajunga si sa inchine nu in semn de dragoste fata de sfant, ci sperand ca li se va indeplini dorinta (orice dorinta). Asa cum in Biserica se practica si inca se mai practica metoda lipitului unei monede de o icoana. Si neaparat sa-ti pui o dorinta. Iar daca se lipeste banul cica se indeplineste dorinta. Ce o fi asta nu stiu, decat sa o numesc superstitie. Si mai stiu ca nu are absolut nimic a face cu credinta, cu crestinismul, cu ortodoxia mea draga, cu Adevarul, si mai inainte de toate, cu Hristos.

Ma gandesc ca daca azi L-ar vedea pe Hristos ar fi in stare sa alerge dupa El si punandu-si o dorinta sa-i lipeasca cu un scuipat o moneda de haina. Daca se lipeste....

Si privind la acesti flamanzi de senzational, care merg in pelerinaj ca la un spectacol de magie, care atunci cand au o problema merg si pun pomelnic cu gandul ca toate se indreapta de la sine, iar mai apoi alearga la descantec, vraci, vindecatoare si vrajitoare, ma intreb in sinea mea: „cum sa nu fie poarta ingusta?”

De ce crede cineva ca dand un pomelnic toate problemele vor dispare, daca el insusi nu-si pleaca genunchii in fata icoanei, daca nu se roaga lui Dumnezeu? Oare o suma de bani (oricat) paseaza responsabilitatile altcuiva? Asta iarasi imi aminteste de o gluma, cu o babuta care isi ruga mereu consortul sa mearga la Biserica, iar el ii raspundea „lasa, ca mergi tu destul si pentru mine”. Iar cand au murit amandoi, el nu a putut intra in Rai pentru ca intrase destul babuta si pentru el....

Si atunci revin la problema initiala: cum isi imagineza cineva ca se poate face o catehizare daca nu in ora de religie? Cum isi poate imagina cineva ca oricine poate preda aceste notiuni? Si ca sa redau cuvintele care arata impotrivirea, cel mai des intalnite: „nu popi”... Dar in acelasi timp, tot aceleasi persoane alearga sa-si boteze copilasii, sa-i cunune in Biserica, dupa ce fireste ei insisi au fost cununati, la... popi.....De ce, de unde atata ipocrizie??? De unde atata fatarnicie? Cam cum vor fi priviti de proprii copii mai tarziu, prin prisma judecarii logice? Da, da, acesti copii care vor creste iarasi, ca in timpul comunismului, privati de propria credinta in care au fost botezati, dar niciodata catehizati, pentru ca, nu-i asa, „ce stiu popii”.....

A cui este dorinta de a lasa oamenii in deplin intuneric al superstitiei? Posturile de televiziune arata cu nonsalanta spre acesti nefericit, rad cu gura pana la urechi si dau vine pe... Hristos ... pana la urma. Da, da, Hristos este probabil vinovat in mintea lor, ca iata a venit pe pamant pentru noi. Sau poate ca vinovati sunt sfintii, pentru ca din moastele lor izvoraste mir... Oricum, oricine e vinovat, dar ei nuuuuuuuu. Ei sunt aia buni....

Eu inca mai am nadejde pentru ei. Mai am nadejde ca Harul lucreaza, ca prin Botez si prin Taina Cununiei au primit si ei chemare. Nadajduiesc ca Domnul se va milostivi de toti si le va deschide ochii sa vada cu adevarat. Eu mai am nadejde. Acum ramane sa aiba si ei. Si nadejde, si credinta. Si dragoste. Ca asta lipseste cu desavarsire....

In cimitir

     Inca de cand eram adolescenta imi placea sa imi petrec timpul prin cimitir. Fie ca eram singura sau imi mai aduceam cu mine o prietena, mi se parea intotdeauna un loc frumos, unde gandurile rele pe care nu le simteam ale mele nu ma mai urmareau.

     Ma plimbam printre cruci si priveam adeseori portretele lipite pe crucile de piatra sau marmura si incercam sa-mi imaginez viata lor. Chipurile acelea erau parca dintr-un alt veac, ma priveau intotdeauna tinere, desi datele imi spuneau ca un om batran e inmormantat acolo.  Unele aveau masuta si scaunele din lemn, vopsite strident in albastru si ma miram de ele, mai mereu. Pareau a fi mai degraba puse spre a se juca cei mici acolo.

     Altadata, vedeam o feerie de flori si imi placeau mai ales babutele care mergeau si aprindeau lumanari, vorbeau cu cel inmormantat si-si spuneau pasul. Altele, mai cochete si aranjate, parfumate si rujate stateau pe bancute si depanau amintiri.

Imi placea linistea de acolo, faptul ca nu se auzeau tipete de nicaieri, imi placea pacea care aseza toate sub numitor comun.

     Singura groaza si grozavie in cimitir mi se parea a fi cavoul. Sau mai bine zis cavourile- stiti voi care- acelea maiestuoase, cu statui sculptate si propozitii ciudat scrise intr-o limba necunoscuta. Mi se parea absurd ca cineva sa prefere un monument rece si inghetat, oricat de frumos ar fi fost, cand un mormant simplu cu cruce de lemn si floricele mici, peste care se revarsau razele soarelui, imi aparea a fi cu mult mai multa pace...

     In vremea aceea nu aveam pe nimeni inca la care sa merg sa aprind o lumanare. Asa ca atunci cand un coleg de scoala al fratelui meu s-a stins la numai 8 anisori de leucemie, l-am gasit ca prieten acolo. Mergeam si vorbeam si eu cu el, plangeam cu el, si mi se parea ca din poza imi zambea.

Indata ce treceam pragul dincolo de cimitir, toate dispareau ca si cum ma trezeam dintr-un vis. Zgomotele orasului ma copleseau, ma inecau pe mine, cea care nu vroiam decat un pic de liniste si de soare.

     Acum dupa atatia ani  acum am la cine merge, dar nu prea gasesc timp. Si de cate ori merg, regasesc aceeasi pace, regasesc oamenii trebaluind, putini, si florile. Ultima oara am regasit un plop, ca cel de la geamul copilariei mele, care fosnea si ma acoperea cu fosnetul lui. Nici un copac nu era tulburat de vant, doar plopul fosnea neincetat. Iar fiul meu mi-a spus legenda, cea pe care o aflase chiar de la ora de religie. Foarte frumoasa.

      Intr-o vreme deoarece mama aflase locul preferat al plimbarilor mele mi-a interzis, cautand sa ma sperie ca voi veni acasa cu cine stie ce bacterie sau ciuperca luata de la morti.  Era oripilata de preferintele mele, pe ea cimitirul o inspaimanta. Si cred ca o mai inspaimanta si acum. Si atunci a ramas o intrebare infipta in adancul meu: oare sunt anormala? Sunt o ciudata daca imi place sa ma plimb printre morminte in tihna? Sau poate doar o visatoare? Asta pana ce am vazut o fotografie a unor monahi, privind tigvele unor monahi raposati. Pe o tigva scria „ ce esti tu am fost si eu” iar pe alta „ce sunt eu vei fi si tu”. Si am inteles atunci ca exact asa simteam si eu in copilaria mea, ca nu exista o prea mare diferenta intre oamenii aflati sub doi metri de pamant si eu, ca om. Nu exista diferenta pentru ca si ei ca si mine au fost framantati de vise, de neputinte, de pacate, de patimi, de ispite. Au fost zguduiti si aruncati incoace si incolo de-a lungul vietii lor. Au avut si ei sperantele lor care s-au implinit sau s-au naruit... Poate au trecut prin aceleasi necazuri ca mine, ori poate prin necazuri cu mult mai crancene... Dar intr-un fel, stiu ca ma asteapta, sa ma astern si eu intre ei, sa regasesc pe unii dintre cei plecati. Nu voi folosi sintagma "plecati prea devreme dintre noi”. Nu cred ca cineva pleaca "prea devreme’’. Cred ca plecam atunci cand suntem chemati, atunci cand ne vine randul. Nu stiu niciodata de ce randul unora e mai devreme. Dar poate ca e spre speranta vietii vesnice.

      Si ca sa nu inchei intr-o nota prea melancolica ori nostalgica, va las cuvintele parintelui Cleopa:

Parintilor, cimitirul este facultatea facultatilor si scoala scolilor. Ca, auzi, ce zice Sfantul Ioan Gura de Aur: "Mergi in cimitire, o frate, ca acolo este scoala cea mai inalta a sufletelor care ne vorbeste despre Dumnezeu !". Parintii cei de demult aveau intotdeauna in chiliile lor un sicriu, o cruce si un cap de mort ca sa le aduca aminte ziua si noaptea de ceasul mortii si sa aiba lacrimi la sfanta rugaciune. Iar cand erau tulburati sau impietriti la inima si nu se puteau ruga, se duceau noaptea la cimitire sau la cei ce zaceau pe patul de moarte si asa dobandeau iarasi lacrimi, umilinta si ravna de rugaciune. Sa venim zilnic in cimitir ca sa ne rugam pentru fratii nostri cei plecati, ca ei singuri nu se mai pot ajuta. Pe toti parintii acestia i-am cunoscut. Ce viata curata si smerita au dus pe pamant !

Unii din ei stiau Psaltirea pe de rost si nu mancau pana n-o terminau de citit, cum era parintele Gherasim, fratele meu sau parintele Vasile Mitoseru. Altii faceau multe metanii si aveau darul lacrimilor. Altii faceau ascultare fara cartire si erau plini de dragoste, precum parintele Galaction Ilie, parintele Ilarion Ionica si fratele meu Vasile. Altii iubeau linistea si tacerea, precum parintele Pimen Nastac si schimonahul Ioan Rosu. Iar altii aveau rugaciunea lui Iisus in inima lor, cum au fost parintele Paisie Nichitencu si parintele Ghervasie Gaspar. De toti parintii care au trait in Sihastria m-am folosit si pe toti ii pomenesc cu nevrednicie in rugaciunile mele. De aceea vin mereu aici, in cimitir si-mi amintesc de dragostea si de sfaturile lor. Ei s-au dus cu totii la Hristos si in curand vom pleca si noi sa dam socoteala de faptele noastre !

Despre rugaciunea inimii

     Ce poate fi mai frumos decat sa-L rogi pe Hristos in orice clipa si sa-I rostesti sfantul Sau nume cu aceste buze de tarana? Exista oare vreo cinste mai mare?

     Aceste cuvinte cuprind intreaga noastra credinta. Spunand „Doamne”, noi credem ca suntem slujitorii lui Dumnezeu, si ca El este Stapanul nostru. Aceasta il onoreaza pe Hristos, prin faptul ca Il facem Domn al nostru, dar aceasta ne onoreaza si pe noi, care suntem slugile unui astfel de domn, Care este Dumnezeu.

     Cand spunem „Iisuse” care este numele omenesc al lui Dumnezeu, intreaga viata pamanteasca a lui Hristos, de la nastere pana la Inaltarea Sa, ne vin in minte.

     Spunand „Hristoase”, care inseamna uns de Dumnezeu, imparatul cerului si al pamantului, noi marturisim si credem ca Hristos este Dumnezeul nostru, Cel Care a creat totul si se afla in cer si va veni din nou sa judece lumea.

     Spunand „miluieste-ma” noi Il imploram sa ne trimita ajutorul Sau si mila Sa, caci noi stim ca fara ajutor de Sus nu suntem in stare sa facem nimic. Aceasta este, pe scurt, explicatia acestor sfinte cuvinte.

     Oricine le spune traieste in sine multe bucurii. Cu toata inima mea ma rog ca dulcele nostru Iisus sa-ti daruiasca rugaciune in suflet, asa incat sa poti gusta mireasma de negrait a rugaciunii care sa te umple cu totul

     Pentru a pazi dragostea, culmea virtutilor, perseverenta in rugaciune este o necesitate duhovniceasca imediata. Lupta in rugaciune daca vrei ca Hristosul nostru sa Se salasluiasca in tine, iar El, cel mai experimentat general, va lupta impreuna cu tine. El va lupta pentru noi si ne va oferi biruinta.

     Noi devenim ca leii care racnesc atunci cand prindem bine rugaciunea - nu ca atunci cand ne rugam fara grija sau caldut, ci cu taria sufletului!

     Intariti-va cu gandul ca rugaciunea este totul. Fara rugaciune, sa te astepti la un declin general, mergand din cadere in cadere. Daca ne tinem de rugaciune din toate puterile noastre la vreme de ispite, cu siguranta ca-l vom birui pe diavol si vom atribui biruinta prea sfantului nume al lui Hristos.

Comori duhovnicesti din SfantulMunte Athos- Culese din scrisorile si omiliile Avvei Efrem (fragment)

Toamna

    In dimineata aceasta am simtit ca e toamna. Nu stiu de ce dar in fiecare an toamna mi se vesteste in chip diferit. Intr-un an printr-o ploaie, in alt an printr-o frunza uscata cazuta in bratele mele exact pe 6 august. Anul acesta toamna mi s-a vestit brusc acum doua zile, printr-o dimineata rece si taioasa. Imi simteam mainile reci iar geamul deschis peste noapte aducea peste mine spre dimineata o adiere inghetata.

     Strugurii copti, gogosarii din piete, prune, gutui, elevi in uniforme cu strigate in brate si ghiozdane in spate. Toamna.

     M-am intrebat adeseori de ce toamna este inceputul anului bisericesc, de ce s-a asezat ca inceput tocmai acest anotimp. Sa fie pentru roadele si recoltele bogate? Sa fie pentru soarele bland care mangaie cu putere mai mica? Sau poate pentru ca se munceste din plin? Poate pentru acestea toate si pentru mai multe alte mii de motive s-a hotarat asa. Poate pentru ca toamna este considerata a fi echivalentul batranetii, adica al deplinei maturitati si intelepciuni. Iar belsugul fructelor si al legumelor ne indeamna sa facem cat mai multe rugaciuni de multumire si sa dam slava Domnului nostru mult milostiv.

     Pentru noi mirenii toamna e sezonul conservelor de tot felul, a muraturilor, al mustului si al nucilor, al strugurilor si al gutuilor. Sezonul in care ploile se aseaza mocaneste si spala parca tot aerul plin de pacatele noastre. O preinchipuire a ninsorii care asterne pacea si iertarea unui alb imaculat. Sau poate o preinchipuire a Judecatii viitoare? Pentru ca, nu-i asa, „toamna se alege pleava de grau” ne invata intelepciunea populara.

     Iar in interior parcurgem  sufleteste perioada cea mai mare intre doua posturi, asteptand cu drag ca pe un bun prieten postul Craciunului.

    Cand ploua se asterne linistea si reusim sa ne auzim pe noi insine. Iar daca ne oprim in fata icoanei in acele clipe de adanca liniste, putem sa Il privim pe Domnul si sa-L lasam sa ne priveasca. O tacere incarcata de emotie, de dragoste. Ma intreb cum ar fi sa petrec o ora privind pe Domnul in timp ce ma priveste? Pace si liniste. Atat.

    Plangem cu fiecare strop de ploaie si cu fiecare frunza cazuta. Parca este anotimpul  pocaintei, cand cazand cu frica si cu cutremur ne plangem pacatele, cu atat mai mult cu cat in toate simtim mila si purtarea de grija a Domnului. Cerul devine de un albastru adanc si rece, copacii din ce in ce mai goi. Asta nu inainte insa de a ne arata in paduri o simfonie de culori extraordinare pictate in chip nevazut de El.

    Si cum „toamna se numara bobocii”, incepem si noi sa ne numaram anii, sa ne gandim la suma faptelor noastre. Chiar daca de fiecare data dreptatea noastra inaintea Domnului este ca o carpa lepadata....Si speram, nadajduim ca anul care se asterne in fata noastra va fi un inceput bun pentru noi. Asa sa ne ajute Domnul, ca sa punem inceput bun in toate si cu Harul si cu indurarile Sale sa ajungem la limanul cel bun. Amin.

Luni

    Azi e luni si ca intotdeauna am o mie de planuri. In cursul saptamanii de cate ori vreau sa incep ceva imi spun in sinea mea: ‘’de luni’’… Aman toate cele importante pentru ziua de luni, ca si cum lunea intr-un chip miraculos se vor rezolva toate. Luni incep sa fac x metanii pe zi, de luni voi citi cate un Paraclis pe zi, sau un capitol din Biblie, de luni voi avea grija sa... Toate de luni.

Evident ca mai apar si probleme urgente de rezolvat, dar intotdeauna pentru un contract cu e-on sau salubris, sau orice alta utilitate voi merge luni. Cand fireste ca luni sunt cozile cele mai mari, oameni cu forte proaspete dupa weekend, cu rabdare se aseaza la randuri interminabile. Toti au probleme mari, urgente, toti vor sa termine cat mai repede si parca timpul petrecut pentru o astfel de problema se mareste cu cat media dorintelor tuturor este spre a rezolva problemele cat mai rapid. Am observat asta- ca e invers proportional in general cu dorintele oamenilor, modul in care se petrec lucrurile. Ai de mers pentru analize, sau mergi la un medic? Ei bine, odihnit, medicul este cat se poate mai relaxat si mai fara chef de servici. (oare n-am fost si eu asa ?)

Ai de facut cumparaturi? Poti sa fii sigur ca luni te vei invarti ca o cartita oarba in jurul unei cozi inexistente pana sa cumperi cu pretul dorit sau marfa pe care o vrei.

     Imi amintesc ca in copilarie la fel speram sa mearga magicul „de luni”. Cand de luni aveam sa lucrez in plus nu stiu cate probleme din culegere la matematica, fizica, chimie, ba sa mai citesc si vreo trei carti din lecturile suplimentare, sa invat consistent si a doua zi sa ma prezint ca un premiant pe podium la toate materiile, mai ales la cele la care fie nu pricepeam mare lucru, fie nu-mi placeau defel...

    Anii au trecut si eu inca ma mai cramponez in ziua de luni, care incepe intotdeauna cu mii de promisiuni, o zi ca o frumoasa mincinoasa. Imi place cum ma minte, cum ma face sa o cred de fiecare data, cand stau cu cafeluta in mana, facandu-mi planuri ca „de azi inainte’’....Ei si „miracolul” tine poate cateva zile, maxim, dupa care intervin probleme presante, de obicei de ordin sufletesc, cand cu motiv sau fara ma trezesc ca sunt prea mahnita sa mai fac acel ceva inceput luni. Iar lunea urmatoare isi iteste capul cu alte promisiuni.

    Tot acest joc ma oboseste, precum obositor este si sa fii consecvent cu orice pret. Asa ca ma intreb in sinea mea: oare sfintii cum reuseau sa fie consecventi? Presupun ca aveau un „motoras” intern care ii facea sa fie permanent cu ochii pe linia de finish, iar acel „motoras” probabil era tocmai dragostea de Dumnezeu. Oare erau altfel de oameni decat suntem noi astazi? Nu cred. Aveau mai multa liniste? Poate, desi in acele vremuri existau suficiente probleme, poate cu mult mai mari decat astazi. Atunci cum de reuseau sa treaca peste toate? Cum reuseau sa aiba privirea mereu tinta la Hristos, fara sa o abata catusi de putin? Cum reuseau sa fie cu adevarat induhovniciti?

Cunoastem vorba care circula astazi : Am ajuns la starea in care monahii s-au facut precum mirenii, iar mirenii asemenea demonilor. Si atunci cum sa fi fost mirenii? Cum sa fi fost cei din Biserica primara, cei care se adunau sa fie prezenti la o Sfanta Liturghie oficiata in catacombe sau in cimitire, dar la care absolut toti se impartaseau. Chiar ma intrebam ieri cand a iesit parintele din Sfantul Altar cu Sfantul Potir acoperit, cum o fi fost atunci, in acele vremuri? Ba inca se spune ca se impartaseau zilnic. Cum erau oare acei oameni care ajunsesera sa se impartaseasca zilnic? Posteau neintrerupt? Am mii de intrebari relativ la asta, dar nu le mai rostesc decat in soapta,  pentru mine. 

Nu stiu ce credeti voi, dar pe mine ieri, ca si in alte sute de duminici, m-a durut inima sa vad Sfantul Potir acoperit. Doamne, oare nu mai suntem in mila Ta? Nu Te mai cobori in trupurile, cugetele si inimile noastre? Oare nu ne mai iubesti? De ce nu putem sa ne impartasim mereu? Si ma gandesc la cuvintele parintelui Iustin Parvu: „(...), la ora aceasta, trebuie sa lupti, si cu cel vazut, si cu cel nevazut; sa lupti cu tine, sa lupti cu lumea, sa lupti si cu dracul”. Daca avem atatea lupte de dus, cum sa le ducem, Doamne, fara Tine?

     Ei, dar sa revenim la ziua de luni. O noua zi, aceeasi eu, cu aceleasi patimi si dureri, unele noi apar si stiu ca trebuie sa ma imprietenesc cu ele ca sa pot rezista in timp. Si culmea, ca durerile se tot aduna, nu scad ca numar. Dar eu raman tot una singura, nu ma dublez.

Merg sa vad ce trebuie sa incep astazi, sa tai de pe lista unele, sa adaug altele.

O zi de luni cu spor in toate si binecuvantata va doresc!

N-am timp

N-am niciodata timp pentru lucrurile cu adevarat importante. Am timp pentru orice altceva, dar nu pentru ce este important. N-am timp sa citesc un acatist, n-am timp sa stau de vorba mai mult cu sotiorul meu (care la randul lui n-are timp), n-am timp pentru propriul fiu, sa-l ascult, sa-l inteleg. Mereu le cer tuturor sa ma inteleaga ei pe mine, sa fie ei mereu atenti si sensibili la nevoile mele, sa stie ce si cum si mai ales cand sa-mi raspunda. Daca se poate, cat mai rapid. Si evident, sa aiba timp pentru mine. Dar eu nu, nu am timp, pentru nimeni si pentru nimic.

Simt ca viata imi fuge, ca un covor tras de sub picioare, si nu pot opri nimic. Nu am timp nici sa ma rog, nici sa simt dragostea catre Dumnezeu, si nici macar sa ma gandesc la El.

Si cu toti talantii mei, oare cum voi da socoteala pentru aceasta graba in a cheltui timpul fara folos? Cum voi raspunde cand voi fi intrebata: „ce-ai facut cu timpul tau?’’ Nu stiu ce-am facut, Doamne, mereu am trait pe fuga, am preferat sa ma ascund intr-o emisiune la televizor care sa ma absoarba cu toate gandurile si simtamintele mele.

Un semn ca nu ai timp: te uiti la televizor (e ceva important, fireste, altfel cum..) si copilul vine sa iti spuna ceva, dar musai ce spune el trece pe plan secund, nu-l auzi, si desi el se pune direct in fata ta, tu te uiti pe dupa el la televizor la stiri, sau orice altceva este acolo, sa vezi.... ceva, orice....

Ma gandesc ca o  singura data daca Domnul ne-ar intoarce spatele si ne-ar spune ca nu are timp de noi, ne-am simti in adancul disperarii si al iadului. Insa noi dimpotriva, suntem mereu pe drumuri, mereu innebuniti de acel  „trebuie” scris parca cu fier inrosit in foc in sufletele si inimile noastre.

Sa punem un pic frana, fratilor, sa ne facem timp. Sa lasam acel „trebuie, musai”, macar o ora pe zi. Nu moare nimeni, garantat, pentru o ora pe zi. Sau macar pe saptamana. Sa ne plecam dar genunchii la rugaciune si sa ne facem timp- pentru Domnul in primul rand, si pentru soti, copii parinti in al doilea rand.

Cand a fost ultima oara cand ne-am facut timp pentru mama si pentru tata? Pentru ce? Ca sa-i ascultam, acum cat ii mai avem. Sa ne povesteasca, sa ne sfatuiasca, sa ne binecuvinteze si sa le simtim dragostea aceea care straluceste mai tare ca soarele in viata noastra.

Sa ne facem timp. Incepand de astazi, de acum, din acest moment. Eu ma duc sa-mi fac timp. Cine ma urmeaza?

Amintiri despre Staretul Sofronie de la Essex

(…) Parintele participa la zbuciumul tuturor oamenilor. Tragedia lumii ii sfasia inima. Imi spunea adesea:

    - Atat de tragica este lumea! Nu stie ce vrea, ce face, unde merge!...

    Suferea pentru toate popoarele care traiau sub conduceri dictatoriale. Spunea:

    - Oare cum de nu respecta libertatea lumii? Ce este aceasta? De ce sunt astfel lucrurile si nu-i lasa pe oameni sa traiasca linistit, cu munca lor, cu familia lor?

    Cand vorbea despre tragedia lumii intelegeai cat de mult suferea. Fata i se umplea de amaraciune si nu mai putea sa vorbeasca nimic. Il simteai si il vedeai cum se adanceste in propria lui lume de rugaciune. Pe om il iubea mult, asculta cu atentie ceea ce ii spunea, raspundea si usura orice suflet intristat.

    Nu voi uita acel asfintit, in care am facut impreuna o plimbare pe drumul de langa manastire. Langa el ma simteam oarecum straniu, pentru ca ai fi crezut ca nu paseste pe pamant, intr-atat era de absorbit in rugaciune. Eram descumpanita, si la un moment dat ma gandeam sa-i spun ca o sa plec, caci ma coplesea maretia lui. Un cuvant pe care-l rosti ma facu sa-mi revin:

     - Cat de frumoasa este aceasta plimbare ! Ce sa mai spun! Mi-a fost cu neputinta sa mai vorbesc...

    Un trecator, strain in regiune, se apropie de noi si ne intreba cum sa gaseasca o anume casa. Spuse si un nume. Parintele intelese imediat despre cine intreaba si ii arata cu multa dragoste directia in care trebuia sa mearga.

     - Iata, acolo este casa lui, dar este singur.Cum va trai, sarmanul...si fata i se preschimba de durere.

Strainul rosti un „Da” uscat si pleca multumindu-ne. Pentru putin, Parintele ramase tacut, apoi, intorcandu-se spre mine, imi spuse:

     - Cat ma gandesc la el ! A murit sotia lui. Copii nu aveau, si acum e singur. Ce-o sa faca el acum! Il vad, sarmanul, sufera!

     De departe l-a vazut si a participat la durerea englezului celui rece si singuratic, lucru pe care niciodata nu l-am putea intelege noi, cei din lume.

    Parintele traia drama sufletului care nu se exteriorizeaza, cunostea bucuria care nu se exprima si se comporta dupa cum era nevoie. Odihnea, mangaia. Spunea adesea:

     - Daca nu traieste inlauntrul tau Hristos, nu poti intelege corect lucrurile in viata. Cum sa intelegi durerea, bucuria oamenilor, daca nu le traiesti si daca nu traieste in tine Hristos !

     Spunea: „Inima sa-ti bata cu Hristos, sa-L respiri pe Hristos ! Numai atunci esti om adevarat.”

     Uneori se juca impreuna cu copiii precum un copil. Il priveai si te intrebai de unde a aflat atata bucurie. Si cum se mai juca! Copiii il absorbeau in asemenea masura, incat dadea impresia ca uita de toate celelalte. Ii lua in brate, ii strangea la piept, ii saruta, devenea una cu ei. Aceia il imbratisau, il sarutau, il trageau de par, oho, dar ce nu faceau! Imi spunea mere: „Copiii inteleg foarte bine ceea ce le spui. Trebuie sa le vorbesti cu respect, ca si celor mari, chiar daca cei mari nu inteleg precum acestia!...” Mai spunea, de asemenea, ca acei copii care traiesc in familii crestine si au viata curata, ajung la vedere si cunoastere desavarsite.

      Era prezent la orice sarbatoare a copiilor. Parintii acestora  intindeau o masa cu diferite prajituri, copilul sarbatorit statea langa el, cu totii beau ceai sau cafea, iar Parintele rostea o rugaciune, dupa care canta „La multi ani” sarbatoritului, in greceste si in ruseste. In ruseste spunea Mnogaialeta. Se crea o atmosfera foarte placuta. Nu se entuziasma prea mult atunci cand vedea ca multi copii vin la manastire, fara insa ca parintii lor sa fie evlaviosi. Spunea ca pentru ca un copil sa nu se indeparteze de drumul Bisericii, nu este indeajuns ca numai duhovnicii sa fie buni, ci va trebui ca si parintii sa dea un exemplu pozitiv copiilor.

     Scriem toate acestea pentru a arata ca in tot timpul vietuirii sale pe pamant, toate manifestarile vietii Parintelui erau o copie fidela a vietii lui Hristos.

     Odata i-am spus despre tatal meu, care vrea sa-si scrie testamentul si sa-si imparta averea copiilor. Cand l-am intrebat daca trebuie sa-mi revendic „Partea de avere ce mi se cuvine”, in cazul in care as fi nedreptatita, raspunsul sau a fost- dupa cum mi s-a parut- foarte dur si sever. M-a facut sa-mi vin in fire si sa ma rusinez de obraznicia mea. Mi-a spus cuvant cu cuvant, foarte serios:

     - Averea tatalui tau ii apartine lui. El s-a ostenit si a asudat si a trecut prin multe greutati. A trait in lipsuri, a suferit. Tu nu te-ai ostenit deloc si doar te bucuri de bunatatile acestei averi, caci el te-a scolit si toate celelalte. Tatal tau este responsabil de modul in care o va imparti. Este a lui. El si numai el are dreptul sa faca ce vrea. Daca iti va da sau daca nu-ti va da, este treaba lui. Nu te-ai ostenit tu pentru averea lui!

      Asta a fost. Pacea si iubirea si-au castigat de atunci locul, si apoi toate s-au savarsit cum era mai bine.

      Nu voia ca parintii sa fie amarati de catre copii. „Cinsteste pe tatal si pe mama ta”, - ne amintea.

Insista asupra respectului ce trebuie sa-l avem fata de parinti.

Dumitra V. Daviti- Amintiri despre Staretul Sofronie de la Essex (fragment)